EUROPA, Italia

Acasa la familia Tomassello. O poveste reala despre ospitalitatea siciliana. (II)

Prima parte a povestii despre Umberto Tomassello si familia sa am scris-o aici. Si asa cum am promis,  a doua parte din aceasta inedita poveste siciliana o gasiti mai jos. 

Odata intorsi la cabana, am decis ca ramanem si am anulat cazarea din Messina. In cele din urma, nu interveneau schimbari majore in planurile noastre. Am decis ca vom merge a doua zi la Bronte (patria fisticului) si la Randazzo, iar pe seara vom reveni la prietenii lui Umberto. Luni dimineata urma sa ajugem la Taormina si la Savoca, asa cum ne propuseseram.

Vestea ca ramanem l-a bucurat pe Umberto, care ne-a asigurat ca am luat cea mai buna decizie. Am sarbatorit cu un vin sicilian si cu ceai fierbinte indulcit cu miere. Mai apoi, pentru ca italienii iau cina tarziu si mai aveam destul timp la dispozitie, am urmarit un documentar despre eruptiile Etnei, pe care Umberto ni-l pregatise, cu toate explicatiile de rigoare. Un teanc de reviste cu articole cu si despre Marco a ajuns apoi in bratele mele. Umberto mi le-a explicat pe fiecare in parte, mandru de fiul sau si de fotografiile cu acesta, care aparea schiind fie pe zapada, fie pe cenusa vulcanica in Etna. Mai apoi am convenit ca merge sa o ia pe Lidia de acasa si se intoarce dupa noi intr-o ora. Nu prea era, insa, de acord ca noi sa platim cina si a tot incercat sa ne convinga ca el e gazda si gazdelor le sade bine sa-si onoreze musafirii. Evident, nici nu s-a pus problema de asa ceva, mai ales ca noi gasisem in asta singura modalitate de a-i rasplati bunatatea si atentia deosebita pe care ne-o acordase intreaga zi.

Restaurantul pe care l-a ales a fost unul pe masura. Credeti sau nu, ne-am dus sa luam cina in jur de ora 10 noaptea la Muzeul de Vulcanologie din Nicolosi, un mic orasel considerat a fi poarta de intrare catre Etna. Pentru ca muzeul nu se bucura de suficienti vizitatori, autoritatile au decis sa  inchirieze o parte din spatiu unui restaurant, astfel incat un procent din profit este directionat catre intretinerea muzeului, iar clientii vrand-nevrand ajung sa viziteze si sa cunoasca putin din istoria locului. Din start va spun ca mi s-a parut o idee geniala! Unde mai pui ca ambianta e cu totul si cu totul deosebita, iar mancarea delicioasa!?

Ca si cum nu ar fi fost suficient, Umberto s-a mai dat o data peste cap si ne-am pomenit la masa cu un domn, al carui nume nu-l mai retin, din pacate. Domnul era vulcanolog de profesie si lucra la Institutul de Vulcanologie din Sicilia. A venit special pentru noi, pentru a ne face un tur al muzeului si a ne da explicatiile de rigoare. La 10 noaptea.

“Vorbiti italiana amandoi? – a intrebat

Doar eu, – i-am raspuns – dar nu e problema, ii pot traduce eu sotului meu.

Domnul in schimb si-a dat toata silinta sa ne ofere o explicatie in engleza, cerandu-si scuze ori de cate ori nu-si amintea cate un cuvant. Stand de vorba cu el am descoperit o persoana nemaipomenita, cu un bagaj colosal de cunostinte, si, inutil sa mai spun, cu o pasiune uriasa pentru vulcani. Ba mai mult, ne-a facut placere sa povestim despre insula Reunion, un loc pe care l-am vizitat impreuna cu T. acum cativa ani, insula celebra pentru vulcanii sai, care erup aproape anual. Intre cunostintele noastre ori de cate ori am pomenit de Reunion, oamenii s-au uitat ciudat la noi, iar de data asta stateam fata in fata cu un om care era la fel sau chiar mai impresionat decat noi de aceasta mica insula din Oceanul Indian.

Cina a fost una mai mult decat reusita, dar cand a venit nota de plata Umberto a mai incercat o data sa ne spuna ca va plati el. L-am mai refuzat si noi inca o data. Cunoscandu-l pe proprietar, a discutat cu acesta si ne-am trezit cu un discount de 20% din nota, pe care l-am acceptat bucurosi.

A doua noapte petrecuta in casa familiei Tomassello a trecut pe nesimtite, am dormit iarasi bustean, mai ales dupa oboseala acumulata de-a lungul intregii zile. Ne-am trezit duminica dimineata, cu Umberto si cu Lidia veniti ca de obicei sa ia micul dejun impreuna cu noi, cu sacosa cu croisante abia scoase de la cuptor. I-am relatat Lidiei pe indelete despre aventura pe drumurile si prin padurile Etnei si ne-am prins iarasi intr-un iures de amintiri si povestiri, care sa tot fi durat vreo doua ore. Povestea cainelui husky inmormantat in pamantul Etnei aveam sa o aflu tot atunci. Dar voua am sa v-o spun putin mai tarziu.

Deci astazi mergeti la Bronte si la Randazzo? – m-a intrebat Lidia.

Da, i-am raspuns.

E o zi frumoasa, dar pentru orice eventualitate, pastreaza geaca cu tine”, a insistat Umberto.

Nu i-am refuzat oferta, mai ales ca sunt o friguroasa, iar geaca Valentinei, pe care mi-o imprumutase cu o zi inainte a ramas cu mine pana in ultima zi.

“Astazi e zi de piata aici in Ragalna, a continuat Umberto. Zic sa facem un tur al pietei inainte sa plecati. Asta daca nu sunteti pe graba, dar oricum e duminica si multe nu’s de facut.

Asa ca am iesit la piata cu Lidia si cu Umberto. Fireste ei ii cunosteau mai pe toti comerciantii si tuturor le povesteau ca venim din Emiratele Arabe, la care oamenii zambeau curiosi la noi si ne serveau fiecare cu ce aveau la taraba. Am mancat mere cultivate in cenusa Etnei, am degustat dulceturi din diferite fructe, fistic, migdale si multe alte bunataturi. Umberto mi-a cumparat o placa ceramica pe care e desenata harta Siciliei si pe care o pastrez cu mare drag. L-am cunoscut apoi pe politistul din sat, care statea la taclale cu insusi primarul Ragalnei.

“Questo signore qua e il sindaco. Il capo. Asa mi l-a prezentat Umberto.

Ma che capo? Che…, a raspuns amuzat primarul.

I ragazzi sono amici di Marco, lei e romena e lui e lituano, pero abitano negli Emirati Arabi.”

Am mai schimbat cateva cuvinte cu cei doi, i-au povestit lui Umberto despre meniul zilei (pare-se duminica se organizeaza in sat un fel de masa campeneasca si meniul se schimba de la saptamana la saptamana), iar apoi ajutata de Lidia am facut cateva cumparaturi pentru acasa: pesto cu fistic, rosii deshidratate, martipan in ulei de masline. Deh, as fi luat mai multe, dar fiind conditionata de bagaj a trebuit sa ma limitez doar la cateva delicatese.

poveste siciliana, ragalna

Dupa ce am incheiat cumparaturile am plecat cu T. in treaba noastra catre Bronte. Tot drumul in masina ne-am reamintit peripetiile de la piata si ne-am amuzat copios pe seama intalnirii cu primarul. Am concluzionat cu T. ca de departe era cea mai autentica vacanta si ca n-ar fi putut fi nicicand mai reusita. Si pentru a nu stiu cata oara de cand poposisem la alde Tomassello, ne-am simtit iarasi cei mai norocosi calatori.

La Bronte am ajuns spre amiaza, am parcat masina si am luat-o la pas pe strada principala. Bronte e un orasel care nu ajunge la 20 de mii de locuitori, dar e vestit in intreaga lume pentru plantatiile de fistic. Fara sa exagerez, cred ca in acea duminica eram singurii turisti din oras, iar oamenii, care cu siguranta se cunosc cu totii intre ei, se uitau la noi curiosi, intrebandu-se ce-om fi cautand acolo. Vreo cateva palcuri de barbati trecuti de 70 de ani si gatiti de duminica au intors lung capul dupa noi. Am intrat intr-o cafenea/patiserie in fata careia un alt grup de barbati isi savurau espresso-ul din picioare si discutau aprins. O pleiada de delicatese cu fistic mi-a facut cu ochiul din galantar si m-am vazut nevoita sa cer o recomandare.

“Ma Lei non e italiana?

No! Romena, i-am raspuns vanzatorului, un domn trecut de 60 de ani.

Ed il ragazzo? Inglese?

No, lituano!

Ahh…occhi azzurri! ” , mi-a zambit domnul si mi-a facut recomandarile de rigoare. 

N-am zabovit prea mult la Bronte, am intrat in cateva biserici care ramasesera inca deschise dupa slujba de duminica, am cumparat fistic si am pornit mai departe, catre Randazzo.

poveste siciliana, bronte

bronte, poveste siciliana

Bronte, poveste siciliana

Bronte, poveste siciliana

Candva unul dintre cele mai prospere orase ale Siciliei, Randazzo abia se apropie astazi de 10 mii de locuitori. Intr-o prima faza ciuma a decimat aproape intreaga populatie a orasului, transformandu-l intr-o asezare fantoma, o perioada despre care istoria consemneaza foarte putin. Mai apoi, in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, 80% din cladiri s-au prabusit in urma bombardamentelor. Cu toate acestea, fatada bisericii Sfanta Maria complet construita din lava neagra, Poarta Aragoneza, Palazzo Scala, precum si clopotul din secolul al XIV-lea al bisericii Sfantul Martin, considerat a fi cel mai frumos din intreaga Italie, merita efortul de a ajunge la Randazzo.

Si aici ne-a intampinat un oras pustiu pe care l-am colindat in voie, cascand gura la toate fatadele cladirilor si incercand sa gasim un restaurant deschis pentru a servi pranzul. L-am gasit in cele din urma. Pastele cu fistic au fost de-a dreptul minunate si i-am multumit proprietarului, care ne-a servit masa. Inainte sa plecam l-am intrebat daca e vreun obiectiv deschis in oras si daca gasim vreun loc unde sa putem cumpara vin. Intreaga discutie avea loc afara, in fata restaurantului, cand ne-a spus:

“Ahh, dar avem vin aici! Vin de casa, natural, gustos!

Minunat, am dori sa cumparam!

Avem bidoane de 20 de litri!”

Am cascat ochii mari, pentru ca noi doream o sticla de vin pe care s-o bem seara, cand ajungeam acasa. Omul a intuit repede ca nu avem nevoie de o asemenea cantitate si a continuat:

“Dar va pot pune intr-o sticla, daca doriti!”

Asa am facut. Am reintrat in restaurant, iar proprietarul a rugat-o pe nepoata lui sa umple cu vin sticla de apa, pe care o consumasem la masa de pranz.

“Quanto vi devo pagare?

E 3 Euro, pero va bene 2!”

I-am multumit a doua oara si ne-am grabit catre muzeul de istorie, care ar fi trebuit conform spuselor lui sa fie deschis. Era inchis, dar de fapt era deschis. Domnul de la casa de bilete, scund si grasut, dar cu un zambet senin a deschis repede usa, cand ne-a auzit tragand de ea.

“Buongiorno! E aperto?

Si, si, prego…entrate!”

S-a bucurat nespus ca am venit sa vizitam, ne-a taiat bilete, ne-a intrebat de unde venim si imediat a inceput sa turuie istoria Siciliei si sa ne arate exponatele cele mai importante. Apoi ne-a lasat sa ne plimbam in voie, rugandu-ne doar sa stingem lumina cand iesim din camere. Facea economie, acesta fiind si motivul pentru care statea aproape pe intuneric de unul singur si rezolva o integrama.Cred ca am fost primii si ultimii turisti din acea zi, (poate din toata saptamana), judecand dupa cutiuta de plastic din care a luat ultimul Euro pentru a ne da rest.

Randazzo, poveste siciliana

Randazzo, poveste siciliana

Randazzo, poveste sicilianaRandazzo, poveste siciliana

Randazzo, poveste siciliana

Randazzo, poveste siciliana

Am revenit in Ragalna putin dupa apus si dupa ce ne-am odihnit vreo 2 ore am acceptat sa-l insotim pe Umberto la prietenii cu campingul, cei  pe care ii cunoscusem in ziua precedenta. Ne-a intampinat Gialla (Galbena), unul dintre cei trei caini ai campingului, pe care oamenii i-au luat de suflet si de care se ingrijesc cu mare drag. De data asta erau mult mai multi si stateau cu totii inghesuiti intr-un mic adapost construit din paie si acoperit cu celofan. Ne-au poftit inauntru, am facut prezentarile si au sarit sa ne ofere din bucatele gatite peste zi. Dupa ce mi-au oferit locul cel mai calduros, am mancat cu totii la gramada si am baut un pahar de vin sicilian. Intre cei prezenti, doi tineri studiau pentru a deveni ghizi vulcanologi si am profitat, adresandu-le cateva intrebari. Lesne de inteles ca cei din seara anterioara s-au bucurat ca nu am plecat la Messina, motiv care a declansat iarasi o runda de discutii aprinse.

Am relatat iarasi planul nostru pentru urmatoarele zile si fiecare dintre cei prezenti si-a dat cu parerea vizavi de obiectivele de interes. La sfarsit ne-am ales cu o lista de recomandari pentru care am fi avut nevoie de cel putin o luna, pentru a le vizita.

poveste siciliana

A treia seara acasa la familia Tomassello n-am mai petrecut-o singuri. Un cuplu de palermitani impreuna cu fetita lor au innoptat la Magma Guest House. Venisera sa-si sustina fiul la o competitie de inot care avea loc in Paterno, aproape de Ragalna, si erau mult prea obositi pentru a mai conduce pret de cateva ore pana la Palermo. Eram mult prea obositi si noi, asa ca discutiile au continuat abia a doua zi dimineata la micul dejun. Ei au mancat repede si s-au grabit sa plece, noi pastrandu-ne si in a treia dimineata traditia de a sporovai cu Lidia si cu Umberto. Nu prea mult, pentru ca ne astepta o zi plina: Taormina si Savoca. Despre acestea va voi povesti insa separat.

“Marco s-a intors aseara tarziu, ne-a spus Umberto. Daca doriti, in seara asta, dupa ce terminati de vizitat ne putem intalni la Aci Trezza, iar de acolo mergem in Catania, la cina. Unul dintre nepotii mei are un restaurant cu mancare foarte buna si de regula acolo ne adunam cu prietenii si familia.”

Am acceptat cu mare drag invitatia. In sfarsit aveam sa-l cunoastem si pe Marco, cel care, in fond, ne facuse vacanta atat de frumoasa.

L-am sunat pe Umberto de pe drum, cu vreo jumate de ora inainte sa ajungem la Aci Trezza. Ne-a dat indicatiile necesare si am convenit sa ne vedem in piata principala. Zis si facut. Umberto ne-a asteptat in piata si de acolo am mers sa salute un prieten la o cafenea din apropiere. A profitat totodata de ocazie pentru a ne invita la o inghetata si la o cafea. De acolo, am mers pe o straduta ingusta paralela cu marea, pana ne-am oprit in fata unei cladiri vechi.

“Marco a ajuns mai devreme. Aici avem o alta casa. Vara petrecem mult timp aici.”

Am urcat pe niste scari foarte inguste, pana la etajul 3 sau 4, nu-mi mai amintesc foarte bine si l-am cunoscut in cele din urma pe Marco. Despacheta bagaje.

Intalnirea cu Marco a fost una extrem de fireasca. Poate datorita faptului ca Umberto ii trimisese fotografii din incursiunea noastra pe Etna prin Whats App sau poate pentru ca auzisem si citisem atatea povesti despre el, dintr-o data am avut senzatia ca ne-am reintalnit cu un vechi prieten. Asemeni tatalui, Marco mi-a lasat imediat impresia unui om modest, cald si foarte prietenos. Lesne de inteles, era inca obosit dupa zborul lung pe care-l facuse din Capul Verde, dar chiar si asa ne-a impartasit cateva impresii despre calatoria lui si ne-a intrebat daca ne simtim bine in Sicilia. Marco vorbeste fluent engleza si franceza si pentru prima data de cand ajunsesem in Sicilia nu a mai fost nevoie sa traduc pentru T.

Am convenit sa-si termine treaba si sa ne vedem mai apoi cu totii la restaurantul de familie, din Catania. Umberto ne-a convins repede ca nu avem nevoie de GPS si ca tot ce trebuie sa facem e sa ne tinem dupa el. In Catania ne-am reunit cu o buna parte din familia Tomassello. Fratele lui Umberto, nepotii, Marco si foarte multi prieteni apropiati. Am ocupat o masa mare unde s-a vorbit fara intrerupere si fara preferinte anume, unde am mancat regeste si am gustat din farfuriile tuturor. Toti cei prezenti la masa aveau, in afara de prietenia cu familia Tomassello, alte doua pasiuni in comun: cea pentru vulcani si cea pentru ski. Aproape toti, incepand cu Marco, calatorisera in toate colturile lumii acolo unde sunt vulcani activi sau inactivi si vorbeau despre vulcani cu o admiratie nemarginita. Cativa dintre ei m-au intrebat despre Romania, intrucat planuiau sa vina la ski intr-un viitor apropiat. Gasca s-a destramat usor usor dupa miezul noptii, iar noi ne-am luat la revedere de la Marco, care ramanea in Catania. Nu aveam sa ne mai intalnim intrucat dimineata noi plecam catre Palermo. Ne-a urat vacanta placuta in continuare si mi-a reamintit ca pot oricand sa-i scriu, daca avem nevoie de un sfat sau avem vreo nedumerire.

Inapoi catre Ragalna ne-am tinut dupa masina lui Umberto pana la Paterno, iar de acolo am continuat singuri pana acasa. Un sentiment de tristete m-a cuprins gandindu-ma ca e ultima seara pe care o mai petrecem la Magma Guest House. Mai apoi un sentiment de bucurie i-a luat locul, gandindu-ma ca intalnirea cu familia Tomassello nu a fost una intamplatoare, iar convingerea ca ne vom reintalni nu m-a abandonat pana in ziua de astazi.

Ultimul mic dejun cu Umberto si cu Lidia mi-a reamintit de prima dimineata, cand doi sicilieni necunoscuti s-au asezat cu noi la masa cu o naturalete pe care nu v-o pot descrie in cuvinte si ne-au facut sa simtim in doar cateva minute ca suntem acasa. Asa cum spune si site-ul pensiunii lor: Magma Guest House – acasa la familia Tomassello.

Ne-am despartit cu tristete si cu promisiunea ca vom reveni.

“Veniti vara, sa putem merge cu barca, sa vedeti plajele minunate ale Siciliei! Bine, veniti cand vreti voi!”, asa ne-a incurajat Umberto.

La plecare am facut o ultima fotografie cu cei trei membri ai casei: Umberto, Lidia si Pedro si am primit un ultim dar: o bucata de lava de la Etna, o harta veche cu traseul pe care-l facusem cu doua zile inainte si o punga cu portocale de Sicilia, cele mai bune din lume.

Poveste siciliana

P.S. Au trecut mai bine de sase luni de cand ne-am intors din Sicilia. Am vrut sa spun povestea familiei Tomassello in repetate randuri, dar cumva, parca imi lipseau cuvintele. Ca atunci cand vrei sa scrii despre un om drag si ti se pare ca oricat te-ai stradui, ceva ramane nespus, tot asa si in povestea mea raman nespuse multe lucruri pe care le-am simtit, dar pe care mi-e greu sa le redau in cuvinte. Cert este ca Umberto si Lidia ne-au intrat la suflet cu aceeasi naturalete cu care ei ne-au primit in casa lor. Vorbim din cand in cand, iar Umberto nu uita niciodata sa ne spuna ca suntem asteptati acasa.

P.S. 1 In urma cu multi ani, 15-20, nu mai retin exact datele, Umberto a plecat pe Etna cu un grup de turisti, 2 barbati si 2 femei, insotit de cainele lui husky. Conditiile meteo s-au inrautatit considerabil, ceata a acoperit vulcanul, iar barbatii s-au pierdut de grup. S-a innoptat, iar Umberto a decis ca e mai bine sa ramana acolo unde se aflau impreuna cu femeile si cu cainele. Pierdusera drumul. Era extrem de frig, iar femeile in pericol de hipotermie. Au petrecut noaptea acoperite cu cainele husky, care le-a tinut putin de cald. Acasa, intreaga familie s-a alarmat. Rudele s-au adunat acasa la Lidia, care oricat de ingrijoarata ar fi fost pentru sotul ei, a trebuit sa ramana puternica pentru toti ceilalti si pentru copii. Stirea disparitiei s-a propagat repede, aparand inclusiv la Rai1. Lidia si-a pastrat calmul.

Dimineata, cu ajutorul unui radio, Umberto a reusit sa prinda semnal si sa ia legatura cu cineva dintr-un sat apropiat. Barbatii din grup au ajuns si ei teferi intr-un sat din apropiere. Cainele husky a devenit celebru in urma incidentului, aparand in toata presa locala ca un caine erou, care si-a salvat stapanul de la moarte. Mai tarziu a devenit subiectul unei povesti pentru o carte de copii. Iar dupa cateva luni de la acest episod, Umberto impreuna cu cainele sau au fost invitati la Roma, in platoul unei emisiuni despre animalele de companie. Inutil sa va mai spun ca Umberto si Lidia iubesc nespus animalele. Iar cainele fidel si-a gasit locul de veci in muntele in care odata si-a slujit cu sfintenie stapanul.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *