Ieri mi-a scris un vechi prieten. De la Florența. E acolo cu un grup de turiști pe care-i plimbă și cărora le arată minunățiile care zac de secole sub cerul Toscanei. Mi-a spus că orașul e sufocat de turiști (ca în orice altă zi a anului) și nemaipomenit de frumos. Tot așa imi amintesc și eu această “contesă” a Italiei, care iși etalează comorile de o parte și de alta a râului Arno. Pentru mine Florența a fost dragoste la prima vedere, una fulgerătoare, imposibil de uitat vreodată.

Cred că Florența e orașul orașelor. E greu să descriu în cuvinte puterea de seducție a acestui leagăn al Renașterii, felul în care te învăluie și te poartă pe străduțele-i cochete, acolo unde fiecare zid, fiecare cărămidă stă să spună o poveste. Florența e o bijuterie, șlefuită de nume mari: Brunelleschi, Botticelli, Verrocchio, Michelangelo, Raphael, Titian etc. Lista ar putea continua pe încă vreo două pagini.

Mărturisesc că am devenit puțin nostalgică după conversația cu George. Am scos de la naftalină hard-ul cu fotografii vechi și m-am întors virtual la Florența. M-au năpădit amintirile și emoțiile.

Mi-am amintit cum am ajuns la Florența într-o zi de martie, o zi răcoroasă și ploioasă. Era ziua în care italienii serbau 150 de ani de la unificarea Italiei (Il Risorgimento) și pe lânga turiștii străini care se înghesuiau pe străzile orașului, am găsit și o mare de italieni, veniți din toate colțurile Italiei pentru a sărbători. M-am amestecat în marea de oameni și împreună cu Paolo, un prieten italian, am bătut străzile Florenței, uluită de minunile care mi se înfățișau cu fiecare pas.

Am stat mai bine de o oră la coadă pentru biletele de acces în domul catedralei Santa Maria del Fiore (Domul din Florența). A meritat fiecare secundă de așteptare. Brunelleschi si cele 463 de trepte ale cupolei te aduc deasupra Florenței. Priveliștea îți taie respirația. Străzile întortocheate și impozantele palazzo se înghesuie pe retină, într-una dintre cele mai spectaculoase panorame pe care mi-a fost vreodată dat să le văd.

Aproape o oră am făcut coadă și la Galleria dell’Accademia, pentru a-l vedea pe David al lui Michelangelo. Printre chicotele turistelor de pretutindeni și observațiile admirative ale unor doamne din America, ne-am făcut loc, preț de căteva minute, în fața celebrei statui. „Măreția nudului viril” a fost executată la comandă de către conducătorii republicii Florența, ca simbol al puterii sale comerciale și militare.

Au trecut mai bine de 4 ani de zile de când am vizitat Florența, dar încă imi amintesc zumzetul de pe Ponte Vecchio și atelierele magazine ale bijutierilor sau ochii curioși ai turiștilor, alergănd după suveniruri sau încercănd să prindă momentul și locul oportun pentru o fotografie. Eram la rândul meu unul dintre acești turiști, prinsă pentru totdeauna în mrejele Florenței.

 

Da, m-am îndrăgostit de Florența! O iubesc pentru trecutul ei, pentru moștenirea istorică și culturală inestimabilă, pentru splendoarea cu care se înfățișează fiecărui trecător, pentru poveștile și pentru secretele ei. Pentru că Italia, fără Florența, n-ar fi nicând aceeași. O iubesc pentru ca e precum nici un alt oraș, un oraș al pasiunilor, al marilor Medici, al delirului, al frumosului dus la extrem. Iubesc Florența pentru că e romantică, cochetă, magică. Și pentru că e eternă.

E inutil să spun că aș reveni oricând în acest oraș sublim. Cine a vazut o dată Florența rămâne sigur cu dorința de a reveni și cu speranța că o va regăsi  într-o bună zi, la fel de romantică și poate mai puțin invadată de turiști. Iar pentru cei care iubiți să călătoriți, dacă nu ați ajuns până acum la Florența, asigurați-vă că ați trecut-o pe lista priorităților. Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt, dar fiți pregătiți să vă indrăgostiți iremediabil!

P.S. George mi-a fost coleg de facultate și mai apoi de aventură în fascinanta lume a călătoriilor. Nu am văzut niciodata Florența împreună, dar m-a inspirat cu poveștile lui și m-a făcut să mă întorc în timp. Mulțumesc, George! E cazul să faci și o investiție într-un telefon nou, pentru că încă aștept ceva fotografii.