EUROPA, Spania

Oups, Airbnb! Povestea usilor inchise de la Madrid.

Azi se face o luna de cand am batut drumul (ma rog, am zburat!) la Madrid ca sa asist la concertul artistului meu preferat. Despre Luis Miguel e vorba, pe care il tot ascult de vreo 20 si ceva de ani incoace, dar pe care, nu avusesem niciodata sansa sa il vad intr-un concert live. Evident, in martie, cand s-au pus in vanzare biletele, am fost printre primii fani care au cumparat bilete, de teama sa nu raman pe dinafara. Lucru de altfel inteligent, intrucat ambele concerte de la Madrid au fost “sold out”. Ce n-am rezervat in martie a fost hotelul, gandinadu-ma ca deh, pana in iulie, mai e cale lunga si ofertele sigur vor prisosi.

Luis Miguel in concert la Madrid si totodata principalul “responsabil” pentru povestea pe care urmeaza sa o cititi.

Cu vreo 3 saptamani inainte de concert m-am pus si eu pe cautari si surpriza a fost sa nu mai gasesc decat hoteluri foarte, foarte scumpe in apropierea salii de concerte. Asa ca am hotarat sa arunc un ochi si pe Airbnb. Platforma, desi imi este foarte cunoscuta, nu o mai folosisem niciodata. Nu mi-a fost greu sa localizez imediat un apartament foarte cochet in zona care ma interesa si m-am hotarat sa ii trimit proprietarului ( pe care il voi numi F.) un email. L-am intrebat, inainte de toate, cat de departe e apartamentul sau de sala de concerte, pentru ca la miezul noptii, nefiind foarte familiarizata cu Madridul, as fi preferat sa evitam mersul pe jos, la distante mari.

F. mi-a raspuns numaidecat si mi-a spus ca distanta poate fi parcursa in aproximativ 10-15 minute, informatie care m-a bucurat enorm. I-am trimis asadar o cerere de rezervare, mentionand totodata ca zborul nostru urma sa aterizeze la ora 22:00. Vazusem, e adevarat, ca F. mentiona ca check-in-ul se face pana la ora 21:00, dar m-am gandit ca imi va respinge rezervarea, in situatia in care nu ne putea astepta inca 2 ore. F. mi-a acceptat rezervarea, dar nu mi-a mai raspuns la mesaj, iar eu am luat asta ca fiind un semn bun si mi-am vazut de ale mele. Am revenit cu un mesaj cu vreo 5 zile inainte de data plecarii, in care i-am mentionat detaliile de zbor si l-am intrebat iarasi cum vom proceda cu cheia.

De data asta, F. mi-a raspuns pe un ton usor iritat ( asa am dedus eu din email, intrucat a sarit peste toate cordialitatile) si mi-a reamintit ca, in mod normal, cazarea se face pana la ora specificata pe site. A adaugat, insa, ca va gasi el o solutie. In fine, as fi vrut sa ii raspund si sa ii spun cateva, dar m-am gandit ca e mai bine sa evitam conflictele (nu se stie niciodata cu temperamentul ibericilor 🙂 …), mai ales ca nu as fi vrut sa ramanem fara cazare chiar inainte de plecare.

In ziua cu pricina, la plecarea din Frankfurt, am intampinat prima neplacere. Zborul Iberiei a ajuns intarziat cu 40 de minute, iar odata ce am intrat in avion, capitanul ne-a informat ca vom pleca cu intarziere, iar aterizarea prevazuta pentru ora 22:00 se va produce abia in jurul orei 23:30. Oups! Deja va imaginati care a fost primul meu gand, nu?! F.

I-am trimis repede un sms si un email in care l-am instiintat de situatie si l-am intrebat daca mai avem vreo sansa sa ne cazam la el in prima seara. L-as fi inteles, sincer, daca imi spunea ca nu si am fi cautat o alta varianta. Dupa trei ore, ajunsa la Madrid, am constat surprinsa ca F. a decis ca e mai intelept sa imi ignore intrebarea. Am incercat sa-l sun de cateva ori. Telefonul era inchis. M-am revoltat, m-am agitat si, mai apoi, m-am calmat. Din fericire, T. reusise sa identifice un hotel in zona, asa ca aveam macar unde sa dormim.

In asteptarea bagajului m-am gandit ca asa ceva, totusi, nu se face si m-am pus sa caut numarul de Customer Support al Airbnb, pentru a primi un sfat si de la ei. In timp ce incercam sa ma loghez in contul meu, mi-a intrat primul email de la F. Unul foarte scurt:

“Hola, si!”, adica “Salut, da!”

Din asta trebuia ca eu sa inteleg ca e OK si ca ne putem caza in apartamenul lui. Au urmat apoi inca vreo 30 de emailuri, trimise din contul sau de Airbnb, marea majoritate continand 3-4 cuvinte, cu instructiunile pe care trebuia sa le urmam. Pentru ca nu intrau neaparat in ordine, m-am chinuit sa le pun pe toate cap la cap si sa ajung la urmatorul mesaj:

“Adresa e…, odata ajunsi in fata blocului, chiar in fata usii principale veti gasi o banca de piatra. In fata bancii se afla o jardiniera, iar acolo, sub plante, sunt cheile, 3 la numar. Una dintre ele deschide usa principala. Imediat ce intrati pe usa principala, pe stanga e o alta usa alba. Una dintre chei deschide aceasta usa. Mergeti pe culoar pana la capat, urcati pe scarile de serviciu, iar la etajul 3, pe dreapta, e apartamentul.”

I-am raspuns la unul dintre emailuri si l-am rugat sa ma sune sau sa raspunda la telefon, dar raspunsul lui nu a intarziat sa apara : “din pacate nu pot, am o problema cu telefonul.” Ohh, well…cum nu aveam alta solutie, am decis sa pornim in cautarea apartamentului si ne-am amuzat tot drumul, imaginandu-ne cum vom sfarsi dormind pe strada.

In jurul orei 1 dimineata am ajuns in fata blocului, am identificat banca de piatra si jardiniera, care parea, mai degraba, o mini gradina, cu flori, copacei si niste boscheti. Cu alte cuvinte, cautarea cheilor nu avea sa fie chiar usoara. Pentru ca inca era lume pe strada, ne-am asezat pe banca, cu valiza langa noi, in asteptarea momentului prielnic. Primele doua incercari au fost esuate, lucru care ne-a amuzat copios. Mai apoi, T. a decis sa mai faca o incercare care uraaa…a fost una cu succes. Urmand restul instructiunilor, am intrat pe usa principala, mai apoi pe cea alba, am parcurs coridorul si am urcat la etajul 3. In fata usii de pe dreapta, insa, am ramas vreo 15 minute, intrucat nu dadea niciun semn ca ar vrea sa se deschida. T. a incercat toate cele 3 chei si nimic nu a functionat. Situatia parea usor suprarealista. Intr-o cladire veche si impozanta, usa in fata careia ne aflam parea la fel de veche precum cladirea (adica minim 100 de ani), iar incuietoare era de-a dreptul ruginita. Usa din stanga, pe de alta parte, desi la fel de veche, purta o incuietoare aurie, care pare ca fusese schimbata de curand.

I-am trimis un nou email lui F. cu o fotografie a usii, explicandu-i ca am ajuns cu bine, dar ca nu reusim sa descuiem usa. Ulterior aveam sa constat ca toate usile din cladire aratau la fel, inclusiv covorasul din fata lor. Prin urmare, F. nu ar fi putut confirma sau infirma daca ne aflam in fata usii gresite. In asteptarea raspunsului, am decis sa incercam usa de pe stanga, nu inainte de a suna si a ne asigura ca nu e nimeni in casa. Cum nu a raspuns nimeni, am incercat toate trei cheile si, nici de data asta, n-a fost cu noroc.

Usa de pe dreapta si fotografia in cauza.

In disperare de cauza, T. s-a gandit ca nu am numarat bine etajele si a coborat iar pentru a se asigura ca suntem la etajul 3. Si chiar eram. S-a mai poticnit vreme de cateva minute sa deschida usa de pe dreapta, iar eu am avut o revelatie. :))) Ca prin vis, m-am gandit ca etajul 1 ar putea fi la nivelul strazii (desi urcaseram pe scari), situatie in care acesta nu ar mai fi etajul 1, ci “planta baja”, adica un fel de parter pentru noi. Cu alte cuvinte, era foarte probabil ca apartamentul nostru sa fie, de fapt, la etajul 4.

Am decis, asadar, sa urcam la 4, am sunat la usa de pe dreapta si pentru ca nu a raspuns nimeni, am incercat sa deschidem. Si s-a deschis. 🙂 Transpirati si obositi am intrat triumfatori in casa si ne-am pus pe ras pret de vreo ora. Am rememorat intreaga situatie la o cana de ceai si am multumit providentei si deciziei mele inspirate de a fi invatat toata viata mea spaniola. Mai apoi ne-am imaginat cum ar fi fost sa sfarsim la sectia de politie, in locul concertului lui Luis Miguel.

Apartamentul in sine nu mi-a inselat o clipa asteptarile si in ciuda neplacerilor din noaptea sosirii, acasa la F. chiar ne-am simtit ca acasa. Patania Airbnb-ului de la Madrid va ramane, insa, in amintirea mea aproape la fel de palpitanta si de emotionanta precum concertul lui Luis Miguel. Asa ca las povestea asta aici, pentru o reciti si peste ani.

Apartamenul lui F. in care, dupa toata patania, chiar ne-am simtit ca acasa.

P.S. Cu o zi inainte de plecare, i-am trimis un sms lui F. si l-am intrebat cum putem proceda cu cheile. Mi-a raspuns ca, daca nu ne deranjeaza, le putem lasa la usa, sub covoras. Am procedat in consecinta. A doua zi, ajusa la Frankfurt, F. mi-a mai trimis un ultim mesaj.

“Hola, Roxana, a fost o placere sa va gazduiesc!”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.